Arhitectura între presiune și principii: de ce e atât de greu să găsim un echilibru. Între dorința de a face și frica de a greși (III)

În primele două părți (I și II) am analizat modul în care orașele sunt modelate la intersecția dintre reguli, interese și viziuni — o ecuație în care echilibrul este adesea precar. În lipsa unor direcții publice clare și a unui cadru legislativ coerent, dezvoltarea urbană este puternic influențată de inițiativa privată și de logica valorificării terenului. Arhitecții se regăsesc adesea între cerințele investitorilor și exigențele — uneori contradictorii — ale administrației, fiind nevoiți să navigheze un sistem birocratic complicat și marcat de incertitudini.

Reglementările urbanistice, frecvent modificate și deschise interpretărilor, generează instabilitate și tensiuni profesionale. Într-un astfel de context, în care regulile se pot schimba chiar pe parcursul unui proiect, iar rolurile dintre actorii implicați nu sunt clar asumate, responsabilitatea devine diluată, iar arhitectul ajunge adesea în poziția de „punte” – și, uneori, de țap ispășitor.

• Citește și Arhitectura între presiune și principii: de ce e atât de greu să găsim un echilibru (I)

Între dorința de a face și frica de a greși

În ultimii ani, numeroasele cazuri aduse în atenția publicului – fie prin presă, fie prin anchete sau sesizări – au contribuit la formarea unui climat generalizat de suspiciune. În acest context, teama de a greși a ajuns să blocheze inițiativa. Orice pas înainte este însoțit de frica de sancțiune, iar fiecare actor implicat – fie el arhitect, beneficiar sau funcționar public – se poziționează în defensivă, pregătit să se apere, nu să colaboreze.

Arhitecții acuză presiunea excesivă din partea beneficiarilor și exigența uneori disproporționată a administrației. Beneficiarii susțin că arhitecții nu știu să le rezolve problemele și că instituțiile publice le pun constant bețe în roate. Iar autoritățile reclamă că proiectele sunt incomplete, că beneficiarii cer mai mult decât permite legea și că întreaga responsabilitate ajunge pe umerii lor. În acest cerc al suspiciunii, fiecare parte își construiește un mecanism de protecție – deseori în detrimentul asumării și al colaborării.

• Citește și Piața de arhitectură din Iași: între diversificare și blocaje (II)

Un alt element central este modul în care ne raportăm la legi și regulamente. Un exemplu grăitor este noțiunea de „locuință colectivă mică” – o funcțiune permisă în PUG și în unele PUZ-uri, dar care nu este definită nicăieri clar în legislație sau regulament. În lipsa unei definiții oficiale, fiecare actor vine cu propria interpretare: unii consideră că înseamnă maximum două etaje, alții spun că înseamnă maximum două apartamente pe etaj, iar alții stabilesc un plafon de opt apartamente în total.

În realitate, totul depinde de cine ce crede, de unde privește și cât curaj are să își asume o poziție. Când ar fi normal să existe o limită scrisă, clară și asumată, pe care toți să o respecte la fel. Faptul că lucrăm cu același set de legi nu înseamnă că lucrăm cu aceleași înțelegeri. Normele urbanistice și cele din procesul de autorizare sunt adesea ambigue, incomplete sau contradictorii.

• Citește și OAR Iași: de ce este necesar ca autoritățile să solicite dovada de luare în evidență a proiectelor de arhitectură

În lipsa unor repere clare, fiecare actor implicat tinde să le interpreteze în funcție de propriile priorități: unii ca să poată merge mai departe, alții ca să se asigure că nimeni nu greșește – sau mai grav, că nu li se poate imputa nimic. Arhitecții ajung, inevitabil, în mijlocul acestui joc de forțe, fiind presați din ambele direcții: de beneficiari care cer rezultate rapide și de autorități care impun o conformare absolută la propriile interpretări, deseori instabile.

A devenit mai puțin despre ce trebuie făcut și mai mult despre cum poate fi prezentat un proiect astfel încât să treacă de filtrul instituțional. Iar, în acest proces, arhitectul riscă să devină țapul ispășitor – nu pentru că nu știe, ci pentru că se presupune că ar fi trebuit să „știe mai bine cum să o formuleze”. Nu susținem că breasla noastră este lipsită de derapaje. Dar este imposibil să practici o arhitectură responsabilă și coerentă într-un sistem atât de distorsionat de frică, confuzie și lipsă de asumare și de responsabilitate instituțională și personală.

• Citește și Care sunt principalele cauze ale dezechilibrului dezvoltării urbane a Iașului (I)

Pentru a ieși din această logică de autoapărare, este nevoie de un efort colectiv de a reface încrederea în bunele intenții, în competență și în spiritul constructiv al celuilalt. Altfel, dorința de a face rămâne blocată sub frica de a nu greși – iar orașul devine victima acestei stagnări.

Refacerea încrederii: valori pentru un pact urban nou

Pentru a putea merge înainte, este esențial să ne orientăm către o formă de colaborare care susține o dezvoltare urbană bazată pe principii profesionale sustenabile – una ancorată în valorile locale, în tradiție și în spiritul locului, dar conectată la realitățile și provocările contemporane.

• Citește și Iașul are nevoie de un PUG cu viziune, bine documentat și aplicabil (II)

Este nevoie de mai mult decât respectarea formală a procedurilor. Colaborarea ar trebui să se bazeze pe transparență, responsabilitate împărțită și obiective comune. Autoritățile trebuie să își întărească rolul de reglementare și comunicare, investitorii să privească dincolo de randamentul imediat, iar proiectanții să-și asume rolul de mediatori între interese și context.

• Citește și Nevoia unui PUG cu viziune, bine documentat și întocmit (III)

Fără încredere reciprocă, niciun oraș nu se poate dezvolta armonios – iar reconstrucția acestei încrederi începe cu trei valori esențiale: respect pentru interesul public și spațiul comun, transparență în procesul decizional și asumare din partea tuturor celor implicați în modelarea orașului. Așa cum spunea Ion Rațiu, „Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt” – o idee care trebuie să stea la baza fiecărei decizii ce influențează viitorul orașelor noastre.