Arhitectură și urbanism
Piața de arhitectură din Iași: între diversificare și blocaje (II)
După ce am conturat dezechilibrul fragil dintre principalii actori implicați în dezvoltarea urbană, ne îndreptăm atenția către contextul legislativ care face acest echilibru și mai greu de atins. Reglementările care ar trebui să ofere stabilitate și coerență sunt adesea instabile, interpretabile sau modificate frecvent, generând un climat impredictibil pentru toți cei implicați. În acest context, arhitecții și urbaniștii se confruntă cu presiuni multiple – din partea investitorilor, a administrației sau chiar din interiorul propriei profesii – care pot duce la decizii dificil de justificat etic sau profesional.
Această parte explorează modul în care cadrul legislativ, relațiile de putere și interesele economice influențează deciziile arhitecturale și urbanistice, cu efecte vizibile în calitatea spațiilor pe care le construim.
Piața de arhitectură din Iași: între diversificare și blocaje
În Iași, unul dintre cele mai importante centre universitare și culturale din țară, se observă o diversificare a cererii și o competiție în creștere între birourile de arhitectură. Proiectele variază de la intervenții în zone istorice și conversii de patrimoniu, până la ansambluri rezidențiale noi, clădiri de birouri sau echipamente publice. În același timp, provocările țin de coerența spațiului urban, de claritatea reglementărilor și de dificultatea de a construi parteneriate stabile între administrație, mediul profesional și comunitate.
În prezent, discuțiile dintre arhitecți și beneficiari se concentrează mai puțin pe termene scurte sau condiții avantajoase și mai mult pe nevoia de predictibilitate. Într-un context în care parcursul complet de la intenția de construire până la darea în folosință – cuprinzând etape precum certificatul de urbanism, PUZ, avize, HCL, autorizație, execuție, recepție și intabulare – durează adesea între 5 și 6 ani, este dificil ca un plan de afaceri să rămână viabil. În acest climat, prudența excesivă și neîncrederea au început să înlocuiască disponibilitatea pentru inițiativă și cooperare.
Pe lângă aceste elemente de impredictibilitate, mai există o realitate simplă: au rămas disponibile în circuitul imobiliar mai ales terenuri cu dificultăți – din punct de vedere juridic, tehnic sau urbanistic – pe care în trecut investitorii le-au evitat sau unde proiectele au eșuat. Aceste parcele implică riscuri suplimentare, durate mari de autorizare și costuri semnificative de adaptare. Presiunea asupra pieței este în continuă creștere, iar fiecare proiect nou presupune un efort tot mai mare, atât tehnic, cât și administrativ.
Reguli pentru conviețuire: între drepturi și responsabilitate
Dezvoltarea unui oraș echilibrat nu este doar o chestiune de reguli, ci și de responsabilitate împărtășită. Investitorii au datoria de a înțelege impactul pe termen lung al intervențiilor lor asupra comunității. Arhitecții trebuie să își asume un rol activ în promovarea soluțiilor sustenabile, chiar și atunci când acestea nu sunt cele mai comode sau imediate. Iar administrația are obligația de a oferi un cadru clar, echitabil și de a veghea la aplicarea coerentă a regulilor.
Doar prin asumarea acestor responsabilități complementare se poate construi o cultură urbană bazată pe încredere și echilibru., dincolo de norme și reglementări, presupune o formă de responsabilitate activă și conștientă din partea tuturor celor implicați în transformarea orașului. Nu este suficient ca fiecare actor să își urmărească exclusiv propriul interes sau să respecte litera legii.
Investitorii au datoria să privească dincolo de randamentul financiar imediat și să înțeleagă consecințele pe termen lung ale deciziilor lor. Arhitecții trebuie să își folosească expertiza nu doar pentru a livra soluții funcționale, ci și pentru a argumenta, ghida și media între cerințele clientului și interesul public. Iar administrația nu poate rămâne doar în postura de arbitru – trebuie să devină facilitator și garant al echilibrului.
Fiecare rol vine cu o formă distinctă de asumare, iar lipsa oricăruia dezechilibrează întregul sistem. La fel de importantă este însă și responsabilitatea cetățenilor, ca utilizatori finali, beneficiari sau chiar cumpărători. Alegerea unor proiecte de calitate, informarea activă și exigența în fața ofertei imobiliare sunt forme esențiale de implicare. Un oraș mai bun nu poate fi construit exclusiv prin reglementare sau proiectare – ci și printr-o cultură publică care nu mai pune doar prețul cel mai scăzut în centrul deciziilor, ci caută valoarea pe termen lung, durabilitatea și calitatea locuirii.
Reglementările urbanistice nu ar trebui privite ca simple constrângeri, ci ca instrumente pentru buna conviețuire în mediul construit. Ele stabilesc un cadru în care libertatea individuală este echilibrată cu interesul colectiv. Dreptul fiecărui proprietar de a-și folosi terenul se oprește acolo unde începe impactul asupra vecinătății sau a spațiului public. Dacă interiorul unei clădiri este domeniu privat, fațadele, spațiile verzi și relația cu strada contribuie la identitatea orașului și sunt parte din viața comunității.
În primele două părți am analizat modul în care orașele sunt modelate la intersecția dintre reguli, interese și viziuni — o ecuație în care echilibrul este adesea precar. În lipsa unor direcții publice clare și a unui cadru legislativ coerent, dezvoltarea urbană este puternic influențată de inițiativa privată și de logica valorificării terenului. Arhitecții se regăsesc adesea între cerințele investitorilor și exigențele — uneori contradictorii — ale administrației, fiind nevoiți să navigheze un sistem birocratic complicat și marcat de incertitudini.
Reglementările urbanistice, frecvent modificate și deschise interpretărilor, generează instabilitate și tensiuni profesionale. Într-un astfel de context, în care regulile se pot schimba chiar pe parcursul unui proiect, iar rolurile dintre actorii implicați nu sunt clar asumate, responsabilitatea devine diluată, iar arhitectul ajunge adesea în poziția de „punte” – și, uneori, de țap ispășitor.
