Opinii
Sebastian Săvescu, președintele OAR Iași: Codul Urbanismului – proiectare, avizare/autorizare, execuție (II)
Discuțiile din ultima perioadă s-au concentrat aproape exclusiv pe unele măsuri care scurtează sau elimină părți din procedura de autorizare. S-a creat impresia că se poate construi orice, oricum, oriunde. Și că orice construcție odată edificată va putea fi introdusă în legalitate. Nu se poate nega că există un număr semnificativ de beneficiari pentru care proiectul este doar o anexă la autorizație, un pas birocratic inutil, iar criteriul prețului celui mai mic este cel mai important sau unicul care contează. Această categorie va exista și e firesc să fie. CATUC (re)stabilește un cadru de asigurare a calității (amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor) care excede însă această viziune limitativă a construcției ca simplu adăpost.
Construcția nu începe cu DTAC și nu se termină cu recepția
Poate că una dintre cele mai utile schimbări de perspectivă este chiar aceasta: proiectul unei construcții nu ar trebui confundat cu documentația depusă pentru obținerea autorizației.
Documentația pentru autorizare este o etapă dintr-un proces mult mai lung.
Înaintea documentației pentru autorizare există ideea investiției, definirea temei, studiile inițiale, analiza amplasamentului, evaluarea constrângerilor și formularea conceptului. Este etapa în care multe dintre deciziile care vor determina ulterior costul, eficiența și calitatea clădirii sunt deja luate, chiar dacă încă nu există un dosar care să poată fi depus la o instituție.
Urmează dezvoltarea soluției și proiectarea propriu-zisă, coordonarea specialităților și verificarea proiectului. Apoi vine autorizarea, după care proiectul continuă să se dezvolte până la nivelul necesar execuției.
În șantier apare un alt tip de responsabilitate: nu mai este suficient ca soluția să fie corect desenată. Ea trebuie înțeleasă, coordonată și pusă în operă corect. Modificările trebuie controlate, neconformitățile trebuie identificate, iar ceea ce se construiește trebuie să rămână fidel cerințelor care au stat la baza proiectării.
Recepția nu este nici ea punctul în care responsabilitatea sistemului dispare.
O construcție începe atunci o viață care poate dura zeci sau chiar sute de ani. Ea trebuie utilizată, întreținută, inspectată, reparată și, uneori, transformată. La capătul ciclului există inclusiv problema post-utilizării: intervenția asupra unei clădiri care nu mai răspunde funcțiunii inițiale, schimbarea utilizării, dezafectarea sau desființarea ei.
Privită astfel, autorizația ocupă un loc mult mai firesc în ansamblu. Este importantă, dar este un moment din viața proiectului, nu însăși viața proiectului.
Un sistem al calității, nu un sistem al ștampilelor
Această perspectivă explică de ce simplificarea administrativă trebuie dublată de o delimitare mai exactă a responsabilităților profesionale.
Cu cât administrația renunță la verificări redundante, cu atât trebuie să fie mai limpede cine răspunde profesional pentru fiecare decizie.
Dacă proiectantul concepe soluția, trebuie să fie limpede ce își asumă. Dacă un verificator certifică respectarea unor cerințe tehnice, trebuie să fie limpede ce verifică și în ce limite. Dacă executantul pune soluția în operă, responsabilitatea sa nu poate fi transferată către proiectant sau către autoritatea care a emis autorizația. Dacă un consultant sau un manager de proiect coordonează investiția, trebuie să existe o delimitare clară între coordonarea procesului și responsabilitatea tehnică proprie fiecărui specialist.
Iar dacă autoritatea publică verifică respectarea cadrului legal, acest control nu o transformă în coautor al proiectului.
Un sistem matur funcționează tocmai pentru că aceste responsabilități sunt distincte și pot fi urmărite. Este posibil, așadar, ca un proces să aibă mai puține avize și, în același timp, mai multă responsabilitate. Mai puține drumuri între instituții, dar mai multă rigoare în proiectare; mai puține documente depuse pentru a demonstra încă o dată același lucru, dar o definire mai clară a celor care răspund pentru ceea ce se construiește.
Și poate tocmai aici trebuie căutată una dintre cheile de lectură ale CATUC: nu în numărul de documente pe care le elimină sau le păstrează, ci în felul în care încearcă să urmărească responsabilitatea și calitatea pe întregul ciclu de viață al unei construcții – de la idee și concept, prin proiectare și execuție, până la utilizare și post-utilizare.
Un exemplu util: schimbarea de paradigmă în relația cu ISU Iași
Un exemplu apropiat de această schimbare de perspectivă poate fi observat, de câțiva ani, în zona avizării privind securitatea la incendiu.
Și aici, pentru mult timp, procesul a fost privit mai ales prin prisma documentației depuse pentru avizare: planșe, piese scrise, verificări succesive și un volum important de informații ajunse în fața instituției avizatoare. Atunci când numărul solicitărilor crește mai repede decât resursele disponibile pentru analizarea lor, documentația însăși riscă să devină centrul procesului.
Simplificarea intervenită în această zonă a eliminat o parte dintre redundanțe și a redus cantitatea de informație verificată administrativ înainte de avizare, fără ca prin aceasta să dispară cerințele de securitate la incendiu. Normativele rămân obligatorii, iar măsurile trebuie în continuare proiectate, verificate și puse corect în operă. Ceea ce se schimbă este, mai ales, locul în care se așază responsabilitatea.
Atunci când o instituție verifică în detaliu fiecare reprezentare dintr-un proiect, apare aproape inevitabil tentația unei împărțiri difuze a răspunderii: proiectantul a propus soluția, verificatorul a verificat-o, dar și instituția a avizat-o. În cazul unei erori, granița dintre responsabilități poate deveni neclară.
O procedură mai suplă obligă însă sistemul să revină la logica sa firească.
Proiectantul trebuie să cunoască reglementările și să propună o soluție corectă. Verificatorul trebuie să o controleze profesional. Executantul trebuie să o pună în operă. Beneficiarul trebuie să se asigure că ceea ce a comandat și ceea ce construiește respectă proiectul și legea.
Instituția publică nu poate și nu trebuie să devină coautor al proiectului. Rolul ei este să vegheze la respectarea interesului public și să controleze dacă sistemul funcționează. Din experiența noastră profesională, modul în care ISU Iași s-a adaptat acestei schimbări merită menționat ca exemplu de bună practică.
Reducerea accentului pus exclusiv pe controlul documentației a fost însoțită, în relația profesională cu ISU Iași, de o disponibilitate mai mare pentru clarificarea modului în care trebuie interpretate și aplicate reglementările: întâlniri cu profesioniștii, sesiuni de întrebări și răspunsuri, discuții asupra situațiilor particulare și valorificarea experienței acumulate din proiecte și șantiere în explicații utile pentru cei care proiectează.
Este o diferență importantă. O instituție poate consuma resurse încercând să descopere fiecare posibilă greșeală într-un dosar sau poate folosi o parte dintre aceleași resurse pentru ca profesioniștii care întocmesc proiectele să înțeleagă mai bine regula și să o aplice corect încă de la început. Controlul rămâne necesar, dar devine mai valoros atunci când este concentrat acolo unde produce efect real.
- Citește și Sebastian Săvescu, președintele OAR Iași: Valoarea unui proiect prin trei lentile diferite (II)
În același timp, responsabilitatea proiectanților și a verificatorilor devine mai greu de transferat în altă parte. Nu mai este suficient să spui că o soluție „a trecut de avizare”. Avizul nu poate substitui competența celui care a proiectat-o.
Pentru discuția despre CATUC, această experiență este relevantă tocmai pentru că arată că debirocratizarea și creșterea responsabilității profesionale nu sunt obiective opuse. Reducerea unei verificări intermediare nu înseamnă automat reducerea siguranței sau a calității. Dacă sistemul este construit corect, poate însemna reguli mai clare, profesioniști mai conștienți de rolul lor și instituții publice care își folosesc resursele pentru control, îndrumare și protejarea efectivă a interesului public.
Acesta este, probabil, unul dintre pariurile importante ale sistemului propus prin CATUC: să înlocuiască treptat cultura „dosarului care trebuie să treacă” cu o cultură a responsabilității pentru ceea ce se proiectează și, în cele din urmă, se construiește.
Cadrul legislativ nu poate înlocui capacitatea administrativă
Există însă și o limită foarte concretă, care nu ar trebui ignorată. CATUC poate crea cadrul, poate stabili termene ambițioase, poate institui comisii unice și mecanisme menite să reducă birocrația. Dar o lege nu poate produce, prin ea însăși, capacitate administrativă. Nu aduce automat în primării arhitecți, urbaniști, ingineri sau juriști suficienți, nu asigură infrastructura digitală necesară, nu rezolvă lipsa de competențe specializate și nici nu eliberează timpul funcționarilor care lucrează deja sub presiunea unui volum mare de solicitări.
De aceea, succesul real al reformei va depinde mai puțin de eleganța procedurală a textului și mai mult de capacitatea administrațiilor locale de a o pune în practică. Un termen mai scurt nu înseamnă automat un proces mai rapid dacă același număr de oameni trebuie să gestioneze aceleași sau chiar mai multe responsabilități. O comisie unică poate reduce drumurile beneficiarului, dar nu elimină nevoia de specialiști competenți în interiorul instituțiilor. Iar digitalizarea poate simplifica circulația documentelor, dar nu poate înlocui analiza profesională. Dacă vrem ca debirocratizarea să fie reală și nu doar mutarea presiunii dinspre beneficiar către administrație, reforma legislativă trebuie însoțită de resurse, pregătire profesională, instrumente și timp pentru implementare.
La final rămâne clădirea, nu dosarul ei
Trecem zilnic pe lângă clădiri care au devenit repere fără să ne mai întrebăm prin ce proceduri au trecut atunci când au fost construite. Palatul Culturii, Palatul Roznovanu, Hotelul Traian sunt astăzi parte din imaginea Iașului. Nu doar ocupă parcele și nu doar adăpostesc funcțiuni. Ele dau identitate unor locuri, ordonează perspective, structurează spațiul din jurul lor și au intrat, în timp, în memoria colectivă a orașului.
Puțini dintre cei care le privesc astăzi știu — sau simt nevoia să știe — ce documentații au stat la baza construirii lor, câte avize au fost necesare, ce formă avea autorizația de construire a epocii sau dacă anumite decizii au fost luate prin proceduri care astăzi nici măcar nu mai există.
Și poate că nici nu aceasta este întrebarea importantă. Le judecăm după ceea ce au devenit. După felul în care au rezistat în timp. După relația pe care au construit-o cu orașul. După calitatea spațiilor pe care le generează în jurul lor. După măsura în care au reușit să depășească simpla satisfacere a unei nevoi funcționale și să dobândească valoare culturală, urbană și, uneori, afectivă.
Desigur, nu orice clădire trebuie să devină Palatul Culturii și nici fiecare proiect nu are vocația de a deveni monument.
Dar fiecare construcție participă, într-o măsură mai mare sau mai mică, la mediul în care trăim. Fiecare casă, fiecare bloc, fiecare școală, hală, magazin sau clădire publică adaugă ceva străzii, cartierului și localității în care apare. Iar suma acestor decizii formează, în timp, orașul. De aceea, poate că adevărata măsură a unui sistem de construire nu este numărul de documente pe care reușește să le producă și nici numărul de ștampile prin care trece un proiect înainte de șantier.
Este calitatea lucrurilor pe care acel sistem le lasă în urmă.
- Citește și Iași — un oraș care doar reacționează
Autorizațiile, avizele, verificările și procedurile sunt necesare. Sunt, într-un fel, etichetele, sistemele de protecție și regulile muzeului despre care vorbeam la început. Ele creează cadrul în care interesul public trebuie protejat. Dar nu ele sunt opera.
Peste cincizeci sau o sută de ani, nimeni nu va admira o clădire pentru că dosarul ei a fost impecabil. O va aprecia pentru că a fost bine gândită, bine proiectată, bine construită și pentru că a reușit să își găsească un loc firesc în oraș.
Poate că aceasta este, în cele din urmă, și întrebarea după care merită judecat CATUC: nu doar dacă vom autoriza mai repede sau cu mai puține documente, ci dacă cadrul propus va reuși să lase profesioniștilor suficientă responsabilitate, administrației suficientă claritate și societății suficientă încredere încât, peste generații, să rămână în urma noastră clădiri și orașe despre care să merite să vorbim.
