Opinii
Sebastian Săvescu, președintele OAR Iași: Codul Urbanismului – proiectare, avizare/autorizare, execuție (I)
De câteva săptămâni, în spațiul public circulă informații care citează parțial articole din proiectul CATUC, centrate pe „poți construi fără autorizație”, „dacă nu primești răspuns în 15 zile poți construi”, „într-un an toate construcțiile vor putea intra în legalitate”. Sunt enunțuri care atrag atenția, dar care, luate separat, riscă să distorsioneze rolul, scopul și efectele cadrului propus prin CATUC.
Conținut și validare
Imaginează-ți că intri într-un muzeu și, fără să-ți propui neapărat, te oprești în fața unei lucrări. Ceva te ține acolo: poate lumina, poate compoziția, poate expresia unui personaj sau pur și simplu senzația că tabloul spune mai mult decât vezi la prima privire.
În jurul lucrării există însă și un întreg sistem pe care, de cele mai multe ori, aproape că nu îl observăm. Muzeul a verificat proveniența operei, a catalogat-o, a stabilit condițiile în care poate fi expusă. Există senzori, camere, sisteme de control al temperaturii și umidității. Poate există o sticlă securizată între tine și tablou și, uneori, un cordon care îți spune cât de aproape ai voie să ajungi.
Toate sunt necesare. Unele sunt chiar esențiale pentru ca opera să fie protejată și să poată fi văzută de generațiile următoare. Dar nici sticla securizată, nici senzorii, nici eticheta de pe perete și nici instituția care găzduiește lucrarea nu îi creează valoarea. Ele o protejează. O validează. Îi stabilesc cadrul în care poate exista în siguranță și poate fi accesibilă publicului.
Valoarea a fost creată în altă parte. În contextul în care lucrarea a apărut. În regulile și cultura epocii. În ideea autorului. În talentul lui. În alegerile făcute pe parcurs și, în cele din urmă, în felul în care acea idee a fost pusă în operă.
Poate că exact această diferență este un bun punct de plecare atunci când vorbim despre construcții și despre felul în care ar trebui citit CATUC.
Un sistem care se perfecționează
Privit din această perspectivă, proiectul CATUC nu ar trebui citit în primul rând ca o lege despre autorizații și nici ca o încercare de a reinventa procesul prin care construim. Este, înainte de toate, o inițiativă legislativă amplă care încearcă să adune într-o logică unitară reguli astăzi dispersate în mai multe acte normative: de la amenajarea teritoriului și urbanism, la autorizarea lucrărilor, calitatea în construcții și normele care descriu concret aceste proceduri.
Miza este importantă tocmai pentru că procesul construirii nu începe cu cererea pentru emiterea unei autorizații și nu se termină cu ștampila pusă pe un dosar. În realitate, ceea ce numim generic „a construi” este o succesiune de etape cu roluri, responsabilități și actori diferiți.
La scara cea mai largă se află amenajarea teritoriului. Aici discutăm despre relația dintre localități, infrastructură, zone construite și neconstruite, resurse, peisaj și direcții majore de dezvoltare.
La o scară mai apropiată de viața cotidiană intervine urbanismul. El stabilește regulile după care diferitele funcțiuni pot conviețui într-o localitate: unde și cât putem construi, ce relații trebuie păstrate între clădiri, străzi și spații publice, ce densități sunt potrivite și ce caracter vrem să aibă, în timp, un anumit cartier sau o anumită zonă.
- Citește și Sebastian Săvescu, președintele OAR Iași: Valoarea unui proiect prin trei lentile diferite (II)
Abia apoi apare proiectarea unei construcții concrete.
Arhitectul și ceilalți specialiști implicați iau condițiile stabilite prin urbanism, cerințele beneficiarului, caracteristicile amplasamentului și reglementările tehnice și le transformă într-o soluție reală: o clădire care trebuie să funcționeze, să fie sigură, eficientă, durabilă și să se integreze într-un context mai larg decât propria parcelă.
Urmează avizarea și autorizarea.
Și aici cred că este una dintre distincțiile esențiale ale întregii discuții. Avizatorul sau autoritatea care emite o autorizație nu proiectează clădirea în locul specialiștilor. Nu ar trebui să inventeze reguli noi pentru fiecare dosar și nici să aleagă subiectiv între două soluții de proiectare.
Rolul administrației este, în esență, unul de verificare și de validare: există dreptul de a construi în condițiile respective? Sunt respectate reglementările urbanistice? Sunt îndeplinite cerințele pe care legea le impune? Documentația este întocmită și asumată de profesioniștii care au dreptul și competența să o facă? Sunt protejate infrastructurile existente și este posibilă racordarea construcției la rețelele necesare?
După autorizare începe însă etapa care transformă toate aceste intenții și documente într-un obiect real: execuția.
Aici proiectul trebuie pus în operă corect, cu materiale și tehnologii adecvate, sub responsabilitatea executanților și cu participarea profesioniștilor care urmăresc respectarea soluțiilor proiectate.
Iar procesul nu se încheie nici măcar odată cu terminarea șantierului. Recepția marchează începutul unei alte etape: utilizarea construcției, întreținerea ei, intervențiile ulterioare și, într-o perspectivă suficient de lungă, post-utilizarea.
Nu orice construcție parcurge toate aceste etape de la prima la ultima scară. O intervenție minoră asupra unei clădiri existente nu presupune, evident, reluarea procesului de amenajare a teritoriului. Dar logica sistemului rămâne aceeași: fiecare etapă are o funcție precisă și fiecare nivel de decizie construiește pe ceea ce a fost stabilit anterior.
Cine produce, de fapt, calitatea?
Această delimitare devine importantă atunci când discutăm despre simplificarea procedurilor.
Calitatea mediului urban este, într-o măsură importantă, rezultatul felului în care autoritatea publică își exercită rolul de reglementare: prin strategii, planuri și reguli de urbanism capabile să coordoneze dezvoltarea unei localități și să protejeze interesul comun.
Dar aceste reguli nu apar, nici ele, din voință administrativă pură. Ele sunt fundamentate prin studii, analize și proiecte realizate de specialiști. În schimb, atunci când ajungem la construcția propriu-zisă, centrul de greutate se mută mult mai clar către profesioniștii implicați în proiectare și execuție.
Arhitecții, inginerii, verificatorii, experții, executanții și cei care urmăresc realizarea lucrărilor sunt cei care transformă un set de reguli într-o clădire reală. Administrația verifică dacă regulile sunt respectate. Profesioniștii sunt cei care trebuie să știe cum să le respecte și, mai ales, cum să transforme respectarea lor într-o soluție bună.
Din acest motiv, simplificarea unei etape administrative nu ar trebui confundată cu dispariția unei cerințe de calitate. Dacă pentru anumite categorii de lucrări dispare un aviz, dacă unele verificări sunt reunite într-un ghișeu unic, dacă anumite proceduri beneficiază de mecanisme de avizare tacită sau dacă pentru construcții de importanță redusă procesul de autorizare este simplificat, ceea ce se elimină este o verigă administrativă.
Nu dispare însă obligația de a respecta reglementările de urbanism. Nu dispar reglementările tehnice. Nu dispare necesitatea unui proiect întocmit și asumat de profesioniști acolo unde legea îl cere. Și, mai ales, nu dispare răspunderea celor care proiectează și construiesc.
De fapt, acesta poate fi unul dintre efectele cele mai importante ale unei asemenea reforme: pe măsură ce administrația renunță la verificări redundante, devine mai vizibil locul în care responsabilitatea a fost dintotdeauna — la cei care iau deciziile profesionale.
CATUC poate fi astfel citit nu doar ca o încercare de debirocratizare, ci și ca o reașezare a raportului dintre reglementare, control și responsabilitate profesională.
Iar aici începe, poate, discuția cea mai importantă: faptul că o construcție respectă toate condițiile necesare pentru a putea fi autorizată nu înseamnă, automat, că avem în față o construcție de calitate.
Conformitatea este pragul, nu valoarea
Avizele, autorizația și verificările administrative operează, în esență, cu praguri: condiții obligatorii care trebuie îndeplinite pentru ca o construcție să poată fi realizată legal și în siguranță. Aceste praguri sunt indispensabile. Dar ele reprezintă minimul acceptabil, nu măsura valorii unei construcții.
O clădire poate respecta retragerile, indicatorii urbanistici, reglementările tehnice și cerințele de siguranță și să fie, în același timp, doar o construcție minim conformă. Respectarea regulilor poate împiedica inadmisibilul; nu poate produce singură o arhitectură bună, un spațiu generos, o soluție eficientă, durabilă sau bine așezată în context.
Calitatea începe dincolo de bifarea acestui minim. Ea apare în felul în care profesioniștii interpretează tema, amplasamentul, resursele și regulile și le transformă într-o soluție coerentă. A confunda avizarea cu producerea calității ar însemna să cerem administrației să îndeplinească un rol care aparține, în primul rând, proiectării și execuției.
Mai puțină procedură nu înseamnă mai puțină responsabilitate
Există aici un aparent paradox al CATUC care merită explicat.
Pe de o parte, cadrul propus încearcă să simplifice traseul administrativ: să reducă etape redundante, să concentreze avizarea, să introducă mecanisme prin care lipsa unui răspuns administrativ să nu poată bloca la nesfârșit o investiție și, pentru anumite categorii de intervenții cu impact redus, să diminueze chiar rolul autorizării clasice.
Privit numai din această perspectivă, sistemul poate părea mai permisiv. Privit însă din perspectiva calității în construcții, direcția este aproape inversă.
CATUC nu se limitează însă la simplificarea procedurilor. În paralel, proiectul explicitează și extinde sistemul cerințelor de calitate, introduce cerințe fundamentale suplimentare și diferențiază mai fin verificările și responsabilitățile în raport cu importanța și clasele de consecințe ale construcțiilor. Cu alte cuvinte, unele filtre administrative se reduc, în timp ce grila profesională prin care este urmărită calitatea devine mai detaliată.
CATUC introduce chiar două noi cerințe de calitate la care construcțiile trebuie să răspundă (g- utilizare sustenabilă a resurselor naturale; h- emisii în mediul exterior al construcțiilor) și mai multe niveluri de verificare.
Simplificarea se produce, așadar, în primul rând în relația dintre proiect și administrație, nu prin renunțarea la exigențele din interiorul proiectului.
Este o diferență fundamentală. În loc ca siguranța sistemului să fie căutată prin multiplicarea succesivă a filtrelor administrative, accentul se mută către definirea mai precisă a celor care concep, proiectează, verifică, coordonează, execută și urmăresc o investiție și către delimitarea răspunderii fiecăruia.
În această logică apar mai explicit roluri precum consultantul și managerul de proiect, alături de profesioniștii deja consacrați ai proiectării, verificării și execuției. Nu pentru ca procesul să devină mai complicat, ci pentru că proiectele contemporane sunt ele însele mai complexe, iar responsabilitatea trebuie să poată fi urmărită acolo unde se ia efectiv fiecare decizie.
Partea a II-a va fi publicată luni, 31 august
